Mi-e teamă timpul să nu-l pierd şi să mă uite clipa... Mă înteb uneori...de ce lăsăm timpul să treacă?... De ce nu încercăm să reţinem măcar secundele, trăindu-le, simţindu-le... Se spune că timpul trece...eu cred însă că noi trecem prin timp, iar uneori nu ne marchează nicio clipă! Încercăm parcă să nu atingem nimic, să nu mişcăm nimic, să nu schimbăm nimic. Doar trecem tăcuţi pe lângă amintiri, pe lângă evenimente, gesturi, trăiri , succese şi dezamagiri...trecem nepăsători pe lângă cei din jur...trecem nepăsători faţă de noi înşine, ca şi cum lumea ar fi doar un şir de cadre fără rost, peste care încercăm să trecem cu brio...ca şi cum viaţa ar fi o competiţie cu timpul... Uităm prea des că nu timpul este cel cu care trebuie să ne întrecem...ne-a învins de mult timpul... Să ne întrecem cu noi, cu fuga de noi...să ne întrecem cu fuga de toate... Vrem să trăim şi, paradoxal, ne grăbim spre "ieşire" fără să observăm că avem motive să ne oprim măcar "un timp"... Să ne oprim pentru prieteni, pentru zâmbete, pentru gesturi, pentru şoapte, pentru îmbrăţişări, pentru a tremura în răcoarea serii sau pentru a mai simţi un timp mângâierea razelor pe obraz...pentru o strângere de mână, pentru vorbe, pentru a ne certa şi apoi a ne împăca, pentru a învăţa şi a uita ce am învăţat, pentru a transforma un lucru banal în ceva extraordinar...pentru a ne îndrăgosti sau pentru a pune patimile noastre într-un lucru mărunt, dar pe care îl iubim atât... Să ne oprim pentru ceea ce ar putea părea prea firesc: să trăim într-adevăr...
